Cât urc scara îngustă, în spirală, din clădirea situată pe frumoasa stradă Lăpușneanu, îmi revin în minte amintiri de la prima mea vizită în atelierul Maestrului. Eram în primul an la Universitatea de Arte din Iași și venisem cu mapa de lucrări, teme de semestru și de examen, la domnul profesor Constantin Tofan.
Am pășit, timid, în acel sanctuar al picturii. De pe pereții înalți se desprindeau poezii picturale, metafore delicate în pasteluri așternute – diafan și catifelat – pe carton colorat sau superbe compoziții vegetale în ulei pe pânză.
Părea că eram din nou copil, în vacanțele petrecute la bunicii dinspre tată, acolo, printre dealurile Bârladului, cu splendidele păduri de salcâmi înfloriți, viile nesfârșite cu cicade asurzitoare în iunie, covoarele albastre de muscari primăvara, caișii cu fructele lor dulci și verzi (chit că erau străcoapte) prin iulie și nucii rotați prin inima viilor de seberă, casteră și nohan parfumat – toamna. Așa sunt mai toate împrejurimile Bârladului, o natură austeră și aparent ostilă ochiului străin, dar absolut fermecătoare pentru cel ce o cunoaște intim, în profunzimile sale.
Am regăsit în tablourile Maestrului toți copacii copilăriei, toate dealurile cu puzderia lor de flori de câmp, toată frumusețea aceea pustie și intactă, spațiile vaste, cerurile cu ciocârlii în înalt, parfumul de peliniță încinsă de soare, verdele crud ca spinarea brotacului și verdele întunecat în ape de malachit, mestecenii, iazurile, păsările și Luna aceea splendidă care se ițea de după dealuri, peste râpe și hârtoape, peste câmpurile cu pepeni galbeni care crăpau de parfum și dulceață în nopțile toride de august. Mirosul înnebunitor de Regina Nopții, când, pe micuța prispă de piatră a casei bunicilor, “desenam”, firav, de la o stea la alta, pe cerul clar de vară, osia Carului cel Mare sau a Carului cel Mic.
Toate pânzele de pe pereți își revărsau, în valuri, miresmele nostalgice ale acelor locuri fermecate, islazul unde alergam vara țâstarii, pâraiele cu maluri argiloase, câmpurile cu mohor și maci, margaretele și rochița rândunicii, drumurile șerpuitoare tivite cu plopi tremurători, tipice satelor din zonă, sate mici, pitite prin văi, cu garduri împletite din nuiele sau spini, pe după coline pârlite de soare sau ger, cu fântâni din care scoteai apa la cumpănă și oameni care o cărau în spate, pe cobiliță. Lanurile – dumnezeieștile lanuri – cu tutun înflorit și parfumul lor neverosimil.
Și iernile cu solitudinea lor, vastitatea albă a șesului profilată pe un cer clar, gri porumbel, un pâlc de porumbar într-un colț de pânză, un copac solitar, un roșcov poate, dezgolit de podoabe, aceeași Lună, imposibil de rotundă și constantă în neclintirile ei.
Părea că toată copilăria mea din vacanțele petrecute pe coclaurile Vasluiului era acolo, captivă în tușa Maestrului Tofan. Și nu e de mirare, pentru că filonul creativ al pictorului Constantin Tofan se trage din aceleași meleaguri fermecate, Maestrul copilărind în Gârceni, Vaslui.
Iată, așadar, un alt motiv pentru care rezonez cu arta domnului profesor Constantin Tofan, în mod subiectiv, desigur, dar absolut “legitim” dintr-o perspectivă pur afectivă.
Închid această paranteză fără de care restul cronicii mele nu ar avea o fundație solidă, pe care să-mi construiesc discursul – asumat nostalgic și sentimental – pe cât de “alterat” de meteahna aceasta de “storyteller”, pe atât de sincer și neîncorsetat în “glazura” academistă.
*
Studiu de caz – Cavaler Oniric
Constantin Tofan, Ulei pe pânză, 50/ 70 cm, 2021.
Trebuie menționat, mai presus de orice, că Maestrul Tofan pare a fi (sau chiar este?) însuşi spiritul – deopotrivă falnic și ludic – al gintei mestecenilor, cavalerul și apărătorul neostoit al nopților cu Lună peste iazuri în care se oglindesc copaci singuratici și păsări răzlețe.
Și dacă – în primă instanță, ai fi înclinat să-l acuzi de un soi de sensibilitate anacronică, tușa sa “clasică” este bine ancorată în contemporan, prin stilizarea nervoasă, dar bine strunită si lirismul bine dozat, fără edulcorații plastice inutile.
După leit-motivul copacului, metaforă centrală a operei sale, Maestrul Tofan își surprinde privitorii prin seria de lucrări în care apar ființe fantastice, desprinse dintr-un univers oniric, opus haosului prozaic și tern al viermuielii contemporane.
Tonul elegiac – dar electrizant – din monocromiile sale albastre răscolește magme adânci, pune în mișcare, tectonic, sufletul privitorului, “transmută” vegetalul în lumină și lumina în vibrații ancestrale.
Un sentiment de dor “fără obiect”, de fericire intimă, secretă, de oază vrăjită și timp “ieșit din matcă”, toate acestea răzbat până la ființa Celuilalt, cel ce contemplă, pierdut într-un soi de transă, compozițiile atemporale ale Maestrului Tofan. Privind Cavalerul Oniric… nu te poți sustrage atmosferei de veac “paralel” cu veacul contemporan.
Asemeni apei care – expusă la diverse gânduri, energii, vibrații – cristalizează armonios sau dizarmonios, tot așa și ființa celui ce privește lucrarea de artă se expune unor influențe benefice sau negative.
Urâțenia căutată cu orice chip în moda vremurilor, șocantul, discursul politic/ social tranaformat în “artă”, moralizările în toate culorile, scâncetul demagogic de factură “woke”, Cancel Culture și toată cohorta de snobisme goale de substanță, mesajul ideatic care anihilează tot, orice virtuozitate plastică, orice recurs la frumusețea de dragul frumuseții, toate aceste elemente căutate, prețios-contemporane, nu își găsesc locul în universul arboricol marca Tofan.
Loial și consecvent filonului său autentic, de neclintit în fața capriciilor și presiunilor generate de piața de artă sau de anumite voci “experte într-ale artei”, concentrate strict pe mesajul ideologizat (și ideologizant) al fulgurantelor “stele” care apar pe firmamentul contemporaneității, Maestrul Tofan rămâne acest templu al picturii săvârșite (și desăvârșite) cu o implacabilă eleganță și naturalețe.
Nimic forțat, nimic strident – doar această diafană tandrețe emanată de pânzele sale, acest firesc splendid, starea de grație a ființei noastre, o meditație interioară către cea mai înaltă esență a Omului.
O “reîndumnezeire” a lumii prin velutate hașuri de pastel. O despădurire și o reînpădurire a pământului, o înfrățire cu arborele, cu seva vegetală primordială care a zămislit verdele vieții.
În loc de concluzii…
Prieten al copacilor, al studenților și al confraților de breaslă, mentor, familist convins, pescar pasionat, cordial, ludic, plin de umor și cumsecădenie, desăvârșit pedagog, artistul Constantin Tofan nu suferă nici de orgoliile tipice sferei artelor frumoase, nici de sindromul “Turnului de Fildeș”, nici de incapacitatea de a recunoaște talentul altora.
Adorat de studenți, Constantin Tofan este, cel mai probabil, unul dintre cei mai îndrăgiți profesori de la Universitatea de Artă din Iași. Generații de tineri (și mai puțin tineri) pasionați de artă au avut privilegiul de a fi în preajma lui, în lumina aceasta plină de har și omenie, generații întregi au fost si vor fi marcate definitiv de acest spirit înalt (în toate valențele cuvântului), care a știut mereu să ofere, cu blândețe și fără aroganță, un sfat tehnic, o vorbă pentru ridicarea moralului sau pur și simplu o îmbrățișare la momentul potrivit.
Alături de fostele sale studente, Ionela Chiru și Nicoleta Macovei, seria 2020-2023. Din seria de încercări (eșuate) de a face un selfie cu Maestrul Tofan, pentru a imortaliza momentul vizitei recente în atelierul său de pe Lăpușneanu. Ne-am abținut, cu greutate, să nu explodăm de râs la hazul hâtru al Maestrului și am reușit, într-un final, să obținem amintirea asta frumoasă. 🙂
Toate drepturile rezervate, I. Chiru