Despre “abilitățile înalte”, “gifted” sau “supradotare”.
Dacă te-a blagoslovit Doamne cu un copil atipic, “altfel”, isteț si precoce, cu diverse daruri pe anumite zone, iar primul tău gând a fost “Bingo! Am tras lozul câştigător!”, poate ar fi cazul să şezi blând şi să rumegi un pic situația. La rece.
În cazul în care te gândeşti cât de uşor îi va fi copilului în şcoală – fie ea şcoală publică sau privată, şezi blând, lucrurile nu vor sta aşa.
Adevărul din şcolile noastre, fie ele particulare sau de stat, este că nu oferă “infrastructură”pentru aceşti copii.
Programa este una obişnuită, de masă, pentru elevul “average”.
În cazul în care te gândeşti cum va impresiona copilul tău “gifted” profesorii…iar te amăgeşti.
Am întâlnit, de-a lungul anilor, în şcoli diferite, 3 supradotați.
Ghici care erau discuțiile în cancelarie despre aceşti copii:
- erau fie “sunt obositori, aroganți, li s-a urcat la cap deşteptăciunea, contestă autoritatea, deranjează ora”
- fie “Cine mă, ăla? Xulescu? Ăla e deştept? Păi la mine stă ca mutul. Nu participă deloc.” “E superficial” etc.
Profesorii nu “admiră” un copil cu supradotare. Cel mult îl tolerează. Îl invidiază. De cele mai multe ori îl antipatizează. Pentru că îi scoate din zona de confort, pentru că nu îi fac față etc.
Un copil mai inteligent sau cu abilități deosebite nu va fi integrat nici printre copiii din clasă. Va fi un “ciudat”, un “pericol”.
Așa că al tău copil cu supradotare nu se va simți deloc bine într-o școală de masă.
Se va simți alienat, izolat, neiubit.
Pentru că din punct de vedere intelectual are o anvergură mentală foarte vastă și poate opera cu concepte abstracte, nu va reuși să lege prietenii/ conexiuni cu elevi de vârsta lui.
El are nevoie de adulți, de conversații/ prietenii cu adulți.
Deși – emoțional – rămâne un copil.
Tot ce poți să faci este să îi asiguri tu, acasă, în particular, un mediu propice dezvoltării lui. Să îi găsești mentori adulți care să-i ofere ghidaj/ comunicare la nivelul lui.
Școala de masă va fi o pură formalitate pentru acești copii, gimnaziul, liceul – simple mijloace pentru integrarea de mai târziu a copilului în societate. Vrem, nu vrem, avem nevoie de niște diplome care să ateste că am trecut prin niște forme de studii. Chit că școlile de masă nu ajută cu nimic un copil supradotat. Sunt, cum spuneam, simple formalități.
Mulți copii gifted se pierd în școlile de masă. Din plictiseală. Nu vor participa la ore, nici măcar nu vor dori să arate profesorilor adevăratul nivel. Vor fi introvertiți, analitici, vor avea rezultate slabe și, de foarte multe ori, abia vor reuși să promoveze.
Nu, supradotații nu sunt musai olimpici.
Olimpicii sunt acei copii foarte muncitori, disciplinați, care depun un efort imens pentru aceste rezultate.
Dacă ar dori – dar de cele mai multe ori nu dorește, este prea plictisit, un supradotat ar rezolva cu un minimum de efort ceea ce un olimpic ar rezolva după ani și ani de efort.
L-am cunoscut pe Tudor, era în clasa a I-a și avea nivel de universitate. M-am întrebat atunci, cu tristețe, cum va reuși el să suporte anii de elementară, gimnaziu, liceu. Cu tot balastul aferent. Cu toată plictiseala ce avea să vină…
Era în clasa a I-a și avea o minte sclipitoare și nu îl suporta nimeni. Nici colegii de clasă, nici învățătoarea – “pe care o făcea cu capul”.
Dar mie îmi plăcea, îl găseam adorabil, venea la mine la catedră ca să îmi explice noțiuni complexe de fizică atomică, mecanică cuantică, chimie anorganică, astronomie etc. Era supradotat pe o anumită nișă, așa cum sunt majoritatea supradotaților.
Sau pe Ovidiu, copil de clasa a VI-a care exaspera pe toți profesorii pentru că termina manualul în prima lună din anul școlar apoi se plictisea teribil, cerea să meargă înainte cu alte manuale din clase avansate, le termina şi pe acelea şi iar se plictisea…
Sau fetița de a VII-a despre care lumea credea că e ciudată rău – nu vorbea cu nimeni, nici cu elevii, nici cu profesorii, dar s-a dovedit că nu vorbea pentru că era atât de deşteaptă şi se plictisea…
Şi câți supradotați plictisiți or mai fi, rătăciți prin şcolile din România…
Nu, nu avem soluții pentru ei, asta e trista realitate.
Empatizez cu aceşti copii – am fost un creier de adult captiv într-un corp de copil. Am învățat să citesc singură, înainte de a ajunge în clasa a I-a.
Până la final de clasa a IV-a terminasem toată bibliografia pe care am avut-o de citit mult mai târziu în viață, când am ajuns la Litere.
La mine, treaba asta cu “gifted” s-a manifestat în zona de literatură şi artă. Pe latura umanistă, cum ar veni.
Tot ce a urmat după şcoala elementară a fost absolut inutil (în cazul meu). Şi m-a plictisit teribil.
Eu nu m-am integrat deloc în şcoala de masă şi anii ăia au fost un chin.
Am fugit de la şcoală de mai multe ori. Am fost adusă înapoi, desigur.
Am abandonat primul liceu – mi s-a părut oribil şi idiot. A trebuit să mă apuc de altul, desigur. Şi al doilea tot oribil şi idiot mi s-a părut. Dar am rezistat eroic, am învățat să mă prefac că tolerez învățâmântul de masă.
Ca o “pedeapsă” pentru fuga mea de şcoala de masă…am ajuns să fiu, mai târziu, profesor. Dar poate aşa a vrut Universul. Cum aş putea descoperi alți copii gifted? Cum i-aş putea promova, ajuta, încuraja, sprijini…? Poate că fix de asta am ajuns, la rândul meu, profesor…
Eram – aşadar – mititică şi doream la facultate, dar acolo nu te primesc fără patalamale.
Doream la facultate direct după clasa a IV-a. :)))
Aşa cum toți copiii gifted s-ar simți cel mai bine în elementul lor, direct la universitate.
Poate ar trebui să avem universități pentru astfel de copii. Ce contează că ai 6 ani, 9 ani sau 14 ani? Dacă nivelul tău intelectual este unul avansat, atunci să poți sălta anumite etape.
Vă imaginați cum mă simțeam când prin clasa a I-a eu citeam şi eram fascinată de poveştile Decameronului – Boccaccio, cu această carte complexă, se studiază un semestru întreg la Litere – iar restul colegilor învățau să silabisească “Ana are mere”? Este odios şi imoral să ții astfel de copii la un loc, forțându-i să fie “la fel”.
Nu sunt la fel. Nu vor fi niciodată “la fel”.
Nu e vorba de aroganță. E vorba de o realitate.
Nu se vor integra niciodată cu adevărat. Lăsați de capul lor… se pierd. În loc să ne bucurăm de ei, de darurile lor, îi pierdem din prea multă fudulie.
Faptul că un copil ca mine, care a fost de mai multe ori în pragul abandonului şcolar, a întâlnit – printr-un noroc chior – nişte oameni deştepți care au văzut potențialul şi l-au împins înainte, l-au ghidat şi l-au încurajat, a fost o simplă întâmplare…
Spun de multe ori asta – eu nu sunt produsul şcolilor de masă. Eu sunt produsul felului meu de a fi – autodidact şi perseverent – dar şi produsul unor întâlniri providențiale care au avut loc în exteriorul şcolilor de masă. Câțiva profesori din universitar şi nişte scriitori au văzut în tânăra rebelă din trecut…o sclipire. Şi m-au ghidat spre calea Facultății de Litere, spre calea artelor frumoase.
Dacă am reuşit să trec prin 2 facultăți de Stat, 2 masterate şi un doctorat (tot la Stat), treaba asta nu se datorează şcolilor de masă prin care am trecut – elementară, gimnaziu, liceu.
Nu.
Treaba asta se datorează în primul rând acestei curiozități intelectuale care este tipică oricărui copil gifted. Te naşti cu ea. O ai sau nu o ai.
Din acest motiv, atunci când întâlnesc învățători sau profesori din şcolile pe unde am trecut – elementară, gimnaziu, liceu – şi văd cum toți au tendința de a se “mândri” cu parcursul meu de mai târziu, nu mă pot opri din a mă întreba “de ce sunteți mândri…?”
Eu nu sunt rezultatul vostru, nimic din ceea ce sunt azi nu vi se datorează, nu m-ați învățat voi să citesc, nu mi-ați îndrumat paşii spre anumite lecturi, nu ați fost lângă mine la greu, m-ați taxat superficial la note, nu ați avut niciodată curiozitatea să mă cunoaşteți…De ce sunteți mândri?
De ce doriți să vă acoperiți cu nişte “lauri” care nu vă aparțin…?
Pe final, nu pot decât să fiu de acord cu Snoop Dog: 🙂