Întâlnesc, destul de des, mai ales în mediul profesional [în ambele bresle în care mă învârt – Arta şi Educația], o anumită tipologie umană: tipologia „Eu sunt cel mai bun” sau, în termeni mai generali, „Eu sunt OK, tu nu ești OK”. :))
Această atitudine este strâns legată de nevoia viscerală de ierarhie și de dorința de a se poziționa deasupra altora, un mecanism psihologic adânc înrădăcinat în mentalitatea generațiilor formate în comunism.
Pentru oamenii care au trăit și s-au format în acea perioadă, ierarhia trecea dincolo de simpla convenție socială – era o chestiune de supraviețuire. Cine nu-și găsea locul „în piramidă” putea fi ignorat, marginalizat sau chiar sancționat. Această experiență a creat un model de gândire în care validarea personală depindea de poziția pe care o ocupa individul față de ceilalți.
Astfel, nevoia de a te situa deasupra altora a devenit un reflex: vanitatea de a fi „mai bun”, după propria opinie subiectivă, se traduce prin minimalizarea meritelor altora și accentuarea propriei superiorități.
[Vă sună cunoscut…?] :))
Nu este neapărat vorba de competență reală, ci de imaginea pe care individul o construiește despre sine – imagine care trebuie să fie „deasupra”, în contrast cu ceilalți.
Această tipologie se manifestă astăzi în mediul profesional, social și educațional. În loc să colaboreze, oamenii caută să-și afirme statutul, să controleze percepțiile și să denigreze succesul altora.
În esență, ceea ce pare aroganță este adesea o strategie de supraviețuire psihologică, moștenită dintr-un trecut în care competiția pentru recunoaștere era constantă și ierarhia rigidă.
Din această nevoie de superioritate rezultă comportamentele tipice: vanitatea exagerată, minimalizarea meritelor altora și dorința de a se situa permanent deasupra celorlalți.
Oh, Doamne…şi câți adulți suferă de boala asta…
În orice breaslă profesională [iar profesorii – mai ales cei din preuniversitar – nu scapă de meteahna asta] acest tip de mentalitate se manifestă adesea prin critica colegilor.
Critica nu este constructivă, ci un instrument prin care individul își afirmă propria valoare, creând un fel de „complex de firmă”: compania sau instituția devin un teren de competiție, în care succesul propriu se măsoară prin eșecul sau imperfecțiunile altora.
A recunoaște valoarea altuia nu slăbește propria poziție; dimpotrivă, construiește relații și climat profesional sănătos.
Conștientizarea acestor mecanisme și adaptarea lor la realitatea contemporană – în care colaborarea și meritocrația sunt mai eficiente decât superioritatea percepută – reprezintă cheia pentru depășirea acestei tipologii și pentru crearea unor relații mai echilibrate și autentice între oameni.
Dar e greu, foarte greu pentru unii să se scuture de fudulia autosuficientă de tip “Doar eu sunt cel mai bun”.
Să vorbim acum şi despre iluzia “autorității” în era tehnologiei…
În lumea noastră contemporană, odată cu democratizarea informației și răspândirea tehnologiei, cum spuneam, percepția “autorității în educație” a început să se clatine.
Cu toate acestea, un fenomen…tot persistă. Este…cum să-i spunem? :))) O anumită aroganță a unor profesori de limbi străine, în special cei care predau limbi considerate „banale”, cum ar fi engleza, franceza etc.
Acești profesori, deși nu sunt nativi, se comportă adesea ca și cum ar deține singura cunoaștere validă, ignorând experiența și perspectiva elevilor sau studenților.
Obligatoriu “generația lor” a fost “cea mai bună”. Deşi au terminat fix aceleaşi universități de stat arhicunoscute cum sunt cele din Iaşi, Cluj sau Bucureşti, deşi an de an termină sute de tineri aceleaşi facultăți – mulți dintre ei cu rezultate bune sau foarte bune, ei bine…avem acest “numai noi suntem cei mai buni”. 🤭
E aproape comică situația. Nu întâlneşti – poate foarte rar – o astfel de vanitate la generația Millennials sau la generația Z.
E mai mult o caracteristică definitorie pentru cei formați în comunism.
Să te simți “special” că ai terminat UAIC, UBB sau UNIBUC este pur şi simplu penibil în condițiile în care – repet – sute de tineri termină anual aceste facultăți…😄
Vorbim aici de o formă de elitism fals: doar generațiile “de pe timpuri” sunt “bune”, doar acele generații „știu”, doar oamenii din acele generații au metoda corectă, doar ei pot evalua corect.
În realitate, engleza, spre exemplu, nu mai este astăzi o limbă exotică sau inaccesibilă; ea este omniprezentă în media, internet, aplicații și comunicare globală.
Oricine are acces la resurse digitale poate să învețe și să perfecționeze această limbă.
Totuși, unii profesori încă perpetuează ideea că autoritatea lor nu poate fi contestată. Oh, dar sunt “triliarde” de platforme, aplicații etc. de unde poți învăța această limbă…Ups. Ce să vezi, nu mai sunt profesorii “depozitarii informației supreme”.
Să luăm cazul clasic: Tanti Florica, doamna de la țară, cu șorț, coș de legume și telefon – care abia știe să deschidă WhatsApp-ul. Vine vestea că trebuie să plece la muncă în Anglia. Și acum, problemă majoră: trebuie să învețe engleza. Nu engleza literară, nu Shakespeare, nu Oxford, ci engleza „de supraviețuire”: să ceară o pâine, să comande un taxi, să întrebe unde e toaleta. Și asta… în câteva luni!
Și ghici ce? Ea reușește. Cu YouTube, aplicații, conversații practice și mult curaj. În câteva luni, Tanti Florica poate comunica eficient. Și uite așa, teoria “profesorului suprem” se prăbușește în fața realității: cunoașterea nu mai e monopolul nimănui.
Poate că cea mai sănătoasă atitudine în fața tehnologiei şi noilor generații de tineri crescuți în era digitală…ar fi schimbarea acestei mentalități.
Profesorul modern nu trebuie să fie autoritatea supremă, ci – mai degrabă – un ghid empatic, deschis la diversitate și la alternative de învățare. Un simplu facilitator.
Într-o lume globalizată și digitalizată, aroganța nu mai este un semn de competență. Reprezintă – de fapt – un obstacol în calea progresului. Acceptarea faptului că elevii pot avea la fel de multă informație și acces la resurse poate transforma predarea într-o experiență colaborativă, utilă și plăcută.