…sau despre Estetica Imposturii: când entuziasmul înlocuiește competența
Argument
În niciun alt domeniu artistic nu există o invazie de impostori atât de blând tolerată ca în artele vizuale. E un fel de “hazna estetică” în care toți se scaldă democratic, iar dacă spui că apa e murdară, ești considerat “elitist”, “frustrat” sau — preferata lor — “neconectat la vibrația creativă a noii epoci”.
Hai să facem o comparație care doare: nimeni, dar nimeni, nu ar urca o casnică entuziastă care a fredonat Nessun Dorma în duș direct pe scena Operei Naționale, alături de tenori care au făcut 8 ani de conservator, 10 de masterclassuri și 15 de transpirat în fața unui pianist sever. Nu o să vedem niciodată pe “doamna Lenuța” din Popești-Leordeni, cu o voce “din suflet”, împingând în plămâni un Turandot răgușit pe motiv că “arta nu are reguli”.
Și atunci de ce, morți şi răniți, în numele lui Cézanne și al tuturor muzelor, ar trebui să acceptăm ca în artele vizuale — un domeniu cu tot atâta rigoare, complexitate și istorie — să fim nevoiți să împărțim scena profesională cu oameni care și-au cumpărat pentru prima oară pensule la 53 de ani și acum vor să expună lângă profesioniști?
De ce ar trebui ca o expoziție serioasă să aibă lucrări făcute de absolvenți de arte plastice alături de “tablouri pur decorative de Dedeman/ Ikea” cu fluturaşi care par desenați de un generator de tapet de Windows 95?
De ce permitem ca oamenii care abia știu ce e un contrast sau o proporție să se auto-proclame “artiști” și să paraziteze galeriile, fondurile culturale, și — evident — legitimațiile de UAP, ca și cum profesia asta se poate accesa în prag de pensie și mult entuziasm?
Acesta nu e un atac la adresa celor care pictează de plăcere. Bravo lor. Să continue. Să-și înfrumusețeze casa, să-și bucure familia.
Acesta nu e un atac nici la oamenii talentați, cu adevărat talentați, dar care au ales altă cale profesională în viață, din motive pragmatice. Aceștia pot oricând urma studii de artă la nivel academic. Fix pentru că au talent. Și vor să evolueze.
Dar nu toți care gătesc o ciorbă devin chefi Michelin, aşa cum nu toți care țin o pensulă sunt artiști. E absolut vital ca asociațiile de artiști, galeriile, curatorii și universitățile să tragă o linie clară între practică profesională și activitate de timp liber.
Pentru că atunci când nu mai impui standarde, totul devine un bâlci. Când fiecare poate fi “artist” doar pentru că vrea, fără muncă, fără educație, fără efort real, doar pentru că, mai nou, toată lumea face “artă” cu softuri AI, tastând un prompt de 2 lei pe o tastatură — ceea ce se distruge nu e doar ideea de artă, ci încrederea în tot domeniul. Artiștii adevărați sunt forțați să împartă spațiul, vizibilitatea și resursele cu personaje care fac “artă intuitivă” pe baza unui tutorial de pe TikTok.
Marcico, ai aruncat o găletușă cu acrilic pe o pânză și faci “drip painting”? Ești noul Pollok de la Ghigoeștii din Deal?
Domeniul artistic trebuie curățat, înainte de a fi înnobilat. Arta nu e un ospiciu deschis pentru ego-uri nevalidate, ci un teritoriu care cere disciplină, sacrificiu și har — nu doar “vibrație pozitivă” și entuziasm vâscos.
Te naşti cu talent. Nu îl poți “cumpăra” la tarabă.
Așa cum Opera n-are microfon pentru oricine țipă frumos, nici arta plastică n-ar trebui să aibă şevalete pentru oricine pictează fluturi pe MDF și cere expunere în galerie “pentru că simte că merită”.
Spoiler: nu “simțirea” decide. Standardele decid. Sau cel puțin așa ar trebui.
Ce scriu mai jos este o formă de satiră socială. Un pamflet. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare.
*
Oh, minunatul val de “revelații artistice” apărut în pandemie — când toate casnicele, toate gospodinele, toți contabilii, dentiștii și managerii de resurse umane au simțit cum muza le dă una peste ceafă și le șoptește cu voce de tutorial YouTube: “Tu ești următorul Van Gogh. Ia pensula, măi geniu neînțeles.”
Nu e absolut adorabil cum izolarea a transformat mii de oameni complet lipsiți de talent într-un tsunami de pictori autodidacți, înarmați cu seturi acrilice de la supermarket și încredere cât pentru un cult întreg…?
Fiecare tablou e un “proces interior”, fiecare palmă de culoare aruncată haotic pe o pânză e, de fapt, “o formă de exprimare viscerală a haosului lumii interioare”. Traducere: habar n-am ce fac, dar dacă sună profund, poate n-o să observe nimeni că e o mizerie cromatică.
Aceștia sunt campionii efectului Dunning-Kruger, aristocrații ignoranței sigure pe ea. Nu știu ce-i compoziția, nu fac diferența între culoare rece și caldă, nu au studii de artă la nivel academic, dar au cont de Instagram cu hashtaguri sofisticate: #arttherapy #emergingartist #visionary.
Unii își pun și prețuri: 500 euro pentru o pânză care arată ca o luptă între un marker obosit și o palmă udă.
Între timp, artiști reali — cei care au petrecut ani studiind tehnici de lucru, cei care pictează și desenează de când se știu, cei care au experimentat şi au lucrat pe brânci în atelierele lor, învățând anatomie, perspectivă, istoria artei și luptând cu anxietatea unui domeniu instabil — se trezesc comparați cu Gică din Voluntari, care a vărsat vin pe un carton și l-a numit “Metamorfoza sufletului urban”.
Această democratizare bruscă a artei nu e neapărat un lucru rău. E doar un pic ridicol când vine cu o aroganță care depășește cu mult nivelul pigmentului folosit. Pentru că a picta din plăcere e minunat. Dar a crede că ești egalul unui maestru pentru că ai avut o revelație în carantină e ca și cum ai juca FIFA și te-ai înscrie la Campionatul Mondial.
Și cum am putea uita de elita cromatică a cartierelor rezidențiale — doamnele de o anumită vârstă, care, după ce au terminat cursul de “Pictură și autocunoaștere” la Centrul Cultural local, au decis că au fost “nedescoperite genii” toată viața. Dintr-o dată, orice scoarță de copac e “inspirație divină”, iar orice pisică pictată cu gene false și ochi ca farurile de Logan devine “simbolul eternului feminin în tranziție”.
Sunt cele care pictează fluturi pe o clapă de pian într-un stil care ar face o carte poștală din 1983 să roșească de jenă. Le găsești la orice târg de hobby cu 14 tablouri pe șevalet și un șal cu paiete, explicând superior: “Eu n-am nevoie de școală, am energia în mâini.” Da, în mâini și uneori și la ochi, pentru că sclipiciul nu se oprește niciodată doar la pânză…
Acestea sunt doamnele care aspiră să intre în UAP (Uniunea Artiștilor Plastici), cu aceeași naturalețe cu care cineva s-ar invita singur la Olimpiadă pentru că a alergat după tramvai. Ele sunt cele mai vocale, cele mai dornice de recunoaștere, și, deloc ironic, cele mai… netalentate. Şi Dacă ar exista o competiție pentru încredere nefondată în sine, ar câștiga detașat, cu lucrarea “Peisaj cu lebede si apus metafizic (tehnica: guașă și ambiție)”.
Orice critică e o conspirație. Orice îndoială față de talentul lor e misoginie, invidie, sau, în cel mai bun caz, ignoranță. “Tu știi cât suflet am pus în ăla?!” Da, se vede. Din păcate, sufletul nu înlocuiește noțiunile de compoziție, proporție, sau orice urmă de gust vizual care nu implică rame aurii și lac lucios peste tot.
Ah, da. Ele. Marile matroane ale paletei acrilice, vestitoarele epocii post-menopauză cu pensula în mână și orgoliul umflat ca un balon cu heliu care se freacă de tapetul gustului îndoielnic.
Femei care și-au descoperit chemarea artistică între două rețete de chec și o sesiune de Reiki cu vecina de la 3. Și nu oricum — nu ca hobby, nu ca terapie, ci ca menire universală, ca destin scris în stele și sclipici. Brusc, după 60 de ani în care n-au desenat nici măcar conturul unui brad de Crăciun, se trezesc convinse că Uniunea Artiștilor Plastici le așteaptă cu brațele deschise și o pensie de artist care li se cuvine.
Pentru că trebuie să spunem adevărul. Când ai aproape 60-65 și vrei în UAP, nu vrei acolo de dragul artei. Nu. Vrei acolo pentru acel beneficiu. Pentru acea pensie de artist. Dar nu ai contribuit la fondul ăla deloc. Un om de 30-40 de ani va contribui la acel fond un 25-30 de ani. Parcă e mai legitimă treaba în cazul lui…
Înarmati/ înarmate cu dosare groase, pline de peisaje pictate după fotografii de pe Pinterest, toate cu titluri bombastice: “Amintirea unei emoții” (un apus tremurat), “Ecoul sufletului meu” (un câmp de lavandă călcat de tractor) și “Răzvrătirea sinelui feminin” (un nud prost desenat, dar cu fundal turcoaz ca să pară contemporan), bat la ușa asociațiilor de profesioniști.
Când sunt respinși – pe bună dreptate – devin niște vuvuzele apocaliptice. Se activează instant. Te trezești cu acești amatori urlând pe Facebook:
“MAFIA din UAP! Nu acceptă decât PE RUDĂRIE și PILĂRIE!”
sau
“Eu sunt mai artistă decât ăia care au făcut școală! Eu am SUFLET!”
— de parcă sufletul îți ține proporțiile corecte în portret sau îți desenează mâinile cu numărul corect de degete.
Nu, oameni buni. În asociațiile de profesioniști intri doar după ce ai terminat studii de artă la nivel universitar. Și e firesc să fie așa.
Unele dintre aceste gospodine chiar pun la cale mici revolte, în genul “facem grup paralel, cu artiști autentici care nu au nevoie de recunoaștere academică, ci de REZONANȚĂ”. Adică, un mic cult de pensionare supărate pe realitate, care își validează reciproc prostiile și se autointitulează “colectiv creativ independent”.
De obicei, expun în holul Casei de Cultură, între afișul cu “Concert coral de colinde” și panoul cu “Luna Prevenirii Infracționalității în Mediul Urban”.
Adevărul gol-goluț? Ele nu vor artă. Ele vor statut. Ștampila. Legitimația de UAP şi da, pensia aia în plus.
Mică, dar cu gustul dulce al recunoașterii false. Pentru că, în mintea lor, faptul că au pictat 16 lebede și 9 icoane cu sclipici albastru e echivalent cu un doctorat în arte vizuale.
Și dacă le zici ceva? Ai terminat-o. Ești “invidios, superficial, și ai energie negativă”. Pentru că doar ele știu ce înseamnă arta adevărată: un fluture uriaș pe un nor roz, pictat în ulei pe carton lucios, cu semnătura “Doamna Mimi, artistă completă”.
Poate că e momentul să vorbim și despre partea cealaltă — cei care ar trebui să fie gardienii calității, dar care uneori se comportă ca niște portari adormiți la o petrecere unde toți se strecoară înăuntru cu invitații xeroxate.
Universitățile de arte, asociațiile profesionale, UAP-ul și toate instituțiile care, în teorie, ar trebui să protejeze ideea de “artist” ca profesie — nu ca titulatură pe care o lipești pe profilul de Facebook lângă o poză cu o bufniță pictată cu sidef — au cam început să lase garda jos. Din lene? Din frică să nu fie considerați “exclusiviști”? Sau, mai rău, din nevoia de a “fi incluzivi” chiar și cu incompetența agresivă?
Unde sunt comisiile care ar trebui să spună, cu sânge rece și ochelari pe vârful nasului: “Îmi pare rău, dar acest peisaj pictat cu pensula de vopsit faianță nu atinge niciun standard profesional.”
Niciun student nu ar trebui admis la Arte dacă nu trece printr-un examen de admitere pe viu. In 2 zile. O zi faci desen. Portret cu mâini. Iar în altă zi compoziție. Dacă nu ești capabil să produci în 3-4 ore o compoziție în culoare din capul tău, care să respecte regulile din arta plastică, păi nu ai ce căuta la Arte.
Nu există că vii tu cu o mapă de lucrări cumpărată de la alt artist. Și o dai drept a ta. Aia e fraudă. Nu există că plătești pe cineva să îți facă lucrările. Nu există că vii tu cu imagini generate AI și printate. Și le prezinți drept “arta ta”.
Există doar un șevalet, o pânză albă și tu în fața ei. Și 3-4 ore la dispoziție să pictezi/ desenezi ceva coerent și estetic vizual. Acesta ar trebui să fie unicul criteriu de selecție. Talentul. Aptitudinea. Competența.
Așadar, unde e filtrul estetic, unde sunt criteriile clare? Nu vorbim de elitism, vorbim de a avea un minim respect pentru o meserie care presupune ani de studiu, frustrare, îndoială de sine și muuulte ore de lucru.
Faptul că niște absolvenți de Arte, cu diplome obținute prin sânge ṣi ani de muncă ajung în aceeași breaslă cu tanti Margareta care pictează îngeri buhăiți în tehnica “palmă + burete” e, sincer, o insultă. E ca și cum ai pune un chirurg și un instalator entuziast în aceeași categorie profesională pentru că “și ei lucrează cu țevi, în fond”.
Mediul academic ar trebui să fie un zid, nu o ușă de salon. Să impună standarde clare, să ofere spațiu doar celor care tratează arta ca o formă de cercetare vizuală, nu ca o modalitate de a-și petrece pensia cu pensula în mână și ego-ul înflorit. Să nu accepte lucrări doar pentru că “a încercat, săraca, se vede că a pus suflet” — sufletul nu corectează anatomia, iar lacrimile nu compensează pentru lipsa de compoziție.
Amatorii au locul lor. Se numește “hobby”. Este frumos, este util, este personal. Dar nu trebuie să urce pe aceleași piedestale cu profesioniștii.
Dacă arta devine o grădiniță în care oricine care a văzut un tutorial cu “cum să pictezi un copac în 5 minute” primește aplauze, atunci nu mai avem artă. Avem expoziție de frigidere cu magneți.
Așadar, dragă mediu academic: mai puțină indulgență, mai mult discernământ. Arta e o limbă, nu o balivernă cu sclipici.
Și nu toți care murdăresc o pânză merită o legitimație. Mai ales când pânza arată ca un poster de la un târg de astrologie din ’97.
Să nu uităm nici de noii alchimiști digitali — acei viteji ai tastaturii care au descoperit că pot scrie “elf woman with glowing eyes, surreal background, cinematic lighting” într-un site de AI și, după 45 de secunde și 3 prompturi cu greșeli gramaticale, BAM: “artă”. Sau, mai corect spus, o abundență lucioasă de nonsens vizual, genul de imagine care pare făcută special pentru a fi imprimată pe un hanorac vândut la bazar, lângă standul cu săbii din spumă.
Acești “artiști generativi” au o încredere absolut mistică în faptul că apucarea lor de mouse și selectarea unei imagini cu o femeie cu șapte capete și coarne de cerb plutind într-o galaxie violet îi transformă automat în niște demiurgi post-moderni. Și-apoi o urcă pe Instagram cu o descriere precum:
“Lucrarea aceasta reflectă fractalitatea sinelui în epoca post-verbală.”
Nu, Mirel.Nu, Marcico. Reflectă ce se întâmplă când ai descoperit un site cu butonul “generate” și creierul tău a spus: “O, Doamne. Sunt un creator.”
Unii dintre ei, în formă de vârf, își fac și expoziții. Imprimă imaginile pe pânză, le dau titluri pretențioase — gen “Oniric 7.2: Transcendența materiei” — și chiar încearcă să le vândă pe bani. Pentru că, evident, publicul larg e la fel de confuz și impresionabil. Cei care nu cumpără, în schimb, sunt numiți “limitați de paradigma clasică a esteticii”. Adică, nu pricep kitsch-ul supraîncărcat cu reflexii lucioase și mâini cu 11 degete.
Și să fim sinceri — AI-ul nu e de vină. E un instrument. Dar când pui un copil de grădiniță într-un buldozer, nu înseamnă că a devenit arhitect. Iar dacă tastezi niște combinații de cuvinte fără niciun filtru vizual sau intenție artistică, nu înseamnă că ai devenit vizionar digital. Înseamnă că ești un băiat de 34 de ani care n-a trecut niciodată de faza cu dragonii sau o casnică fără studii de artă, oameni care cred că o imagine generată de CHAT GPT este mai profundă decât tot Kandinsky la un loc.
Trist nu e că există acești oameni. Trist e că se strâng între ei și își dau premii. Trist e că spun “arta se schimbă”, dar de fapt se ascund în spatele tehnologiei ca să-și valideze gustul infect şi suprema impostură.
Textul de mai sus nu dorește să fie o descurajare pentru oamenii de o anumită vârstă care au descoperit că au talent la desen sau înclinație pe pictură. Din contră, textul de mai sus încurajează puternic acești oameni – dacă au talent – să meargă să se perfecționeze în cadrul facultăților de artă. Sunt oameni care au talent nativ și dau clasă absolvenților de liceu de artă. Au nevoie doar de puțină ghidare și de șlefuirea tehnicii și gustului estetic. Iar asta se poate face doar în mediu academic.
Textul de mai sus este o pledoarie pentru a acorda respectul necesar unei bresle de profesioniști – artiștii artelor vizuale.
Textul de mai sus aduce prețuire universităților de artă – sunteți un for academic, meritați mai mult respect.
Textul de mai sus este ironic și caustic, dar spune adevărul nefiltrat. Pe care îl gândesc mulți oameni din sfera artei.