Este (sau nu) psihologia o știință? Hamletiană întrebare…
Cu riscul de a deveni “persona non grata” pentru majoritatea coach-ilor ex gospodine, care și-au făcut “design de carieră” după 45 de ani, când au realizat că sunt neangajabile pe piața muncii, cu riscul de a leza vanitatea oricărei “Marcica” care a abandonat tehnologia făcutului de zacuscă în favoarea studiului fervent și aplicat pe cărțile Petronelei Rotar și Gabor Maté, cu riscul de a urzica orgoliul psihologilor absolvenți de facultăți obscure, de weekend/ psihoterapeuților „de gang”, căutătorilor în “Constelații familiale”, toți acești guru în programare neurolingvistică – NLP, analiză tranzacțională, midfulness, citate Osho, și realizatorilor de podcasturi lacrimogene, cu inserții generoase de psihologie populară etc. etc. – acest articol se cere (totuși) scris…
*
Anul de grație 2015 (sau Marea Devoalare) a reprezentat un punct de cotitură în percepția noastră asupra psihologiei și o mare piatră de încercare pentru această disciplină care se află la granița științei cu pseudoștiința.
Orice om cu o anumită doză sănătoasă de scepticism științific, dotat cu un aparat critic decent și care are o anumită cultură, bazată pe un amplu evantai de lecturi, din domenii diverse, va dezvolta o serie de dubii – absolut legitime – la adresa credibilității psihologiei.
Dar hai să vedem ce s-a întâmplat în 2015.
Mai mult de 270 de cercetători din întreaga lume s-au reunit pentru a reproduce 100 de descoperiri recente din reviste de psihologie de top. Conform unei măsurători, doar 36% dintre aceștia au prezentat rezultate care erau în concordanță cu descoperirile originale. Cu alte cuvinte, 64% (mai mult de jumătate) din replicări au eșuat. Un studiu istoric publicat în prestigioasa revistă Science.
Estimating the reproducibility of psychological science (https://www.science.org/doi/10.1126/science.aac4716)
O voce credibilă – John Ioannidis de la Universitatea Stanford – consideră că, în realitate, rata de eșec a replicării ar putea fi chiar mai mare. Acesta a scris o lucrare celebră susținând că majoritatea rezultatelor de cercetare publicate sunt greșite.
Referindu-se la studiul realizat de cei 270 de cercetători, el a explicat că tocmai pentru că este standardul de aur, rezultatele ar putea fi un pic prea generoase; în realitate, rata de eșec a replicării ar putea fi chiar mai mare.
În opinia lui, cele 100 de studii evaluate au fost toate publicate în cele mai bune reviste, astfel încât ne-am aștepta ca tot ce reprezintă calitatea cercetării și ratele de fals să fie mai mari dacă ar fi evaluate studii din toate revistele.
Vă las aici un fragment din studiul lui despre rezultatele false ale cercetării, în genere…
Why Most Published Research Findings are False
- “Există o îngrijorare tot mai mare cu privire la faptul că majoritatea rezultatelor cercetărilor publicate în prezent sunt false. Probabilitatea ca o afirmație de cercetare să fie adevărată poate depinde de cât de părtinitor este studiul, de “puterea” lui, de numărul de alte studii privind aceeași problemă și, ceea ce este important, de raportul dintre relațiile adevărate și relațiile inexistente dintre relațiile analizate în fiecare domeniu științific. În acest cadru, este mai puțin probabil ca o concluzie de cercetare să fie adevărată atunci când studiile efectuate într-un domeniu sunt mai mici; când dimensiunile efectului sunt mai mici; când există un număr mai mare și o preselecție mai redusă a relațiilor testate; când există o mai mare flexibilitate în ceea ce privește modelele, definițiile, rezultatele și modurile analitice; când există un interes și prejudecăți financiare (și de altă natură) mai mari; și când sunt implicate mai multe echipe într-un domeniu științific în căutarea semnificației statistice. Simulările arată că, pentru cele mai multe modele și contexte de studiu, este mai probabil ca o afirmație de cercetare să fie falsă decât adevărată. În plus, pentru multe domenii științifice actuale, rezultatele susținute ale cercetării pot fi adesea doar măsuri exacte ale prejudecăților predominante. „ vezi John P. A. Ioannidis, Standford University, dată publicare – 30 august 2005, https://doi.org/10.1371/journal.pmed.0020124
Dar ce reprezintă “replicarea studiilor” în lumea științei?
(Hai să vedem ce spune orice ghid de metodologia cercetării științifice)
Replicarea studiilor presupune procesul de reproducere și validare independentă a rezultatelor unui studiu efectuat anterior. Mai precis, acest proces implică efectuarea aceluiași experiment sau analiză, respectând cu strictețe metodele și protocoalele originale, cu scopul de a determina dacă rezultatele pot fi reproduse în mod fiabil. O astfel de replicare reprezintă o etapă crucială în cadrul metodei științifice, asigurând robustețea și validitatea rezultatelor cercetării.
Aceste studii de replicare cer o atenție meticuloasă la detalii, iar asta pentru că orice abatere minoră de la studiul original poate afecta rezultatele. Reproducerea/ Replicarea se extinde dincolo de o simplă duplicare a studiului; ea va urmări să evalueze fiabilitatea și generalizabilitatea rezultatelor, contribuind la natura cumulativă a cunoștințelor științifice.
Bun. Așadar, o mare parte din teoriile psihologiei sunt bullshit. Nu au acoperire științifică. Validare științifică. O mare parte din această știință numită psihologie este…pseudoștiință.
Reîntorcându-mă la această modă a psihologiei populare care a cotropit toate straturile societății, toate platformele de Social Media, toate podcasturile și toate aspirațiile adolescentine (foarte mulți tineri vor să devină psihologi fie pentru că au fost la terapie și li s-a părut “mișto”, ceva ce ar putea să facă și ei, fie pentru că facultatea în sine pare una foarte facilă, relativ simplu de dus la bun sfârșit, licențele în psihologie fiind obținute pe bandă rulantă, mai ales la acele facultăți private arhicunoscute).
Pe același principiu, orice casnică consumatoare de podcasturi de psihologie populară, îl va diviniza pe Gabor Maté, pentru că șarmul lui de om blajin și charisma lui strivitoare o vor fermeca atât de mult încât îi vor stimula glanda de “expert în ascultare și dat sfaturi”…Dacă această pasiune pentru psihologia populară este grefată pe un sol fertil unde cresc în neștire bălăriile gândirii magice care se combină generos cu mersul la duhovnici și pusee de ambiții cuvios-cucernic-religioase, atunci avem rețeta perfectă pentru un viitor “psiholog clinician” sau “psihoterapeut” pop.
Apar – ca hribii după o ploaie de iunie – o puzderie de cabinete de psihologi și psihoterapeuți. Concurența e mare, dar și balta e adâncă, iar naivii, impresionabilii, vulnerabilii, “traumatizații”, anxioșii, depresivii, divorțații/ divorțatele umplu, cu generozitate, spațiile de lucru ale acestor experți…
Dar hai să-i facem și portretul-robot acestui “expert” de duzină, demn reprezentant al pseudoștiinței și psihologiei populare de cantină, de popotă…
- Posedă, de regulă, un farmec superficial, acea charismă populară, cu aere haiducești, care se trage din zicala românească “a și furat, dar a și făcut!” Cu alte cuvinte, nu o fi având el/ ea prea multă școală în domeniu sau o școală serioasă în domeniu, nu are un portofoliu cu studii științifice, nu o fi el cercetător sau profesor universitar în acest domeniu, da’ uite ce bine i-a făcut lu’ Rodica de la etajul 3! A reușit să o despartă/ împace de Costică în decât 50 de ședințe a 450 de lei ora!
- Dacă dorești să afli mai multe despre formarea lui/ ei academică devine irascibil/ ă. Nu vrea niciun expert – Guru să se afle că a terminat Spiru Haret. Posibil să afli că nici măcar nu are o licență în psihologie – adică nu are bazele fundamentale ale disciplinei – dar a făcut un masterat și, prin nu știu ce prevedere legală, a putut obține atestarea de psiholog clinician șau dreptul de practică în psihoterapie…Da, am cunoscut oameni care sunt psihoterapeuți fără a fi terminat o facultate de psihologie. Au făcut doar un master. Ca și cum un inginer de poduri ar fi săltat cei 4-5 ani de licență în inginerie și ar fi făcut doar 1-2 ani de masterat, direct în specializare. Fără a ști ce e acela un șurub…
- Sunt “oameni de business” – tratează psihologia clinică sau psihoterapia ca pe o afacere, clienții sunt “vita de muls”, din acest motiv nu au nicio problemă în a oferi consultații online sau la telefon. (Ăsta e primul semn care ar trebui să vă spună că aveți de-a face cu un impostor fără scrupule – sesiunile de terapie ar trebui ținute strict fizic, în cabinet)
- Nu au un plan de terapie bine structurat, nu vă prezintă obiective concrete de atins în terapie, nu vă dau o estimare a unui număr de ședințe pe care ar trebui să îl faceți.
- Lungesc cât de mult se poate procesul de terapie, pe parcursul unor ani buni, iar voi nu simțiți schimbări pozitive în viața voastră și în relațiile cu cei din jur.
- Vă induc amintiri false/ “traume din copilărie” false.
- Dacă aveți ghinionul de a da peste un terapeut narcisic, cu tendințe sociopate, va încerca să vă manipuleze subtil pentru a căpăta control deplin asupra voastră – vă va determina să vă stricați relațiile cu familia, cu apropiații, cu prietenii, partenerul de viață, copiii etc. Pentru a rămâne singur, părăsit de toți cei din jur și pentru a deveni dependent de terapie – “medicamentul” care poate alina toate durerile…
- Terapeutul narcisic, cu tendințe sociopate, cu șarmul lui zdrobitor, vă va convinge că toți cei din jur sunt „toxici” și „vă doresc răul” și sunt „invidioși” pe voi, așa că e absolut firesc să rupeți relațiile cu propria familie sau cu prietenii/ colegii sau – și mai trist – cu omul iubit de lângă voi.
- Terapeutul narcisic, cu tendințe sociopate, vă va aproba și valida toate acțiunile greșite, reprobabile, toate capriciile pe care le manifestați cu cei din jur, toată grandomania, toate excesele de lipsă de modestie, toată răutatea gratuită, lipsa de empatie și toxicitatea din relațiile cu cei din jur. Voi veți fi cei care “au acționat corect” în orice situație, iar ceilalți vor deveni “dușmanul”.
- Strict pentru că mergeți la terapie, începeți să dezvoltați efectul Dunning-Kruger (o eroare de apreciere în care persoane incompetente își apreciază eronat competența ca fiind mult mai mare decât în realitate. Acest comportament se datorează incapacității persoanelor respective de a-și recunoaște nivelul propriu, tocmai din cauza lipsei de cunoștințe în domeniu.)
Vi se pare că “ați devenit experți în psihologie”. Psihologizați tot, începeți să “diagnosticați” oamenii din jur, aplicați des etichete de “toxic” și „narcisist”, utilizați clișee discursive învățate în cabinet. Aplicați ceea ce ați învățat în terapie selectiv, doar atunci când este în favoarea voastră, doar atunci când credințele voastre limitative se confirmă. Uneori luați drept model de viață terapeutul și visați să deveniți „ca el/ ea”.
Recunoașteți caracateristicile…? Presupun că da.
Dar hai să ne întoarcem la pseudoștiință și la ce înseamnă ea. Și de ce prinde ea atât de bine la publicul larg, la mase, la români, în genere…
Există pe meleagurile mioritice și pe cele internaționale foarte mulți formatori, pseudo-psihologi, traineri, coaches… etc, care utilizează pseudostiinta prezentand-o drept știință, sub umbrela poziției lor de persoane credibile, cu “autoritate” în domeniu. Pseudoștiința vine mereu sub forma unor „formule magice / sfaturi magice” care te ajuta sa îți rezolvi problemele existente în viața ta. Pe orice plan – personal, profesional, emoțional, financiar, sexual etc.
Pseudoștiința înseamnă orice formulare și promovare de afirmații și teorii care nu sunt susținute de dovezi obiective și verificabile. Teorii care sunt în contradicție cu acele cunoștințe și rezultate acceptate de comunitatea științifică.
Doar câteva exemple:
- Horoscop
- Psihanaliză
- Constelații familiale
- Terapie de regresie vieți anterioare
- Mindfulness
- Programare neurolingvistică
- Etc. etc. etc.
Andrei Ion, cadru didactic universitar la Universitatea din București, Departamentul de Psihologie, întrebat într-o emisiune TV cum își explică faptul că Gabor Mate, cu pseudoștiința lui, prinde atât de bine la noi, a sugerat că de vină ar fi nivelul foarte scăzut de literație științifică în rândul populatiei și absența unei gândiri critice.
Desigur că omul are dreptate. Desigur că Gabor Mate prinde la Geta și la Maricica din Ghigoeștii din Vale.
Între două rulări de sarmale, podcastul lacrimogen cu Gabor (pe Youtube) merge pe fundal. Vocea blajină a expertului gâdilă rănile din copilărie ale tuturor gospodinelor sensibile, ale tuturor antreprenorilor și corporatiștilor care au pierdut sensul vieții. Pentru că da, trăim într-o societate în care atât pătura de mijloc, cât și pătura sărmanilor au pierdut “sensul vieții”.
Din acest motiv apar atâtea tabere de masculinitate și retreaturi pentru feministe rănite. Atâtea reîntoarceri la credința creștină, spiritualitate etc. Toți acești ghizi pe muntele Athos…
Toată lumea suferă de “rana abandonului”, toată lumea are o „traumă din copilărie”, o traumă „transgenerațională”.
Aproape că nu mai poți defeca liniștit, pe tronul de porțelan alb, fără să te gândești că toată această constipație de care suferi este rezultatul unei traume transgeneraționale – o străbunică a consumat cireșe cu sâmburi acum 200 de ani, iar tu acum suferi consecințele acelei traume…
Ai primit o coadă de mătură (de la mama ta) peste fund, când erai mic, pentru că ai spart un geam, iar acum ești traumatizat, adultul de azi este introvertit, nu poate “seta granițe sănătoase”, nu se poate “conține”, bla bla bla.
Totul e o peltea psihologizată și foarte plăcută în care tu nu ești un adult responsabil pentru acțiunile tale și pentru rezultatele lor, nu, totul ți se întâmplă pentru X traumă din copilărie, hai să îți urăști cu fervoare părinții pentru eșecul actual din relațiile romantice sau pentru eșecul de pe plan profesional…E plăcut, nu-i așa?
„Am întâlnit o aserțiune inclusă în cartea lui Gabor Mate și anume ipoteza conform căreia traumele psihologice se transmit de la părinți către copii printr-o manieră genetică, utilizând epigenetica, adică influențele externe asupra bagajului nostru genetic, prezentând-o ca mecanism prin care se întâmplă transferul transgenerațional al traumei. Există un articol publicat în celebra revistă Nature, în 2022„ care aduce lumină în acest domeniu și explică limitele epigenetice și faptul că nu avem niciun fel de dovezi, cu atât mai puțin la nivelul studiilor făcute pe cohorte de oameni, prin care să demonstrăm faptul că trauma ar călători genetic.
Nu avem dovezi pentru astfel de aserțiuni, iar simplul fapt că Gabor Mate este un medic nu spune nimic despre legitimitatea sau validitatea opiniei lui” afirmă Andrei Ion (și ar trebui să îi dăm dreptate…)
Și acum…despre biasul de confirmare și efectul Barnum:
- Biasul de confirmare reprezintă o eroare de gândire prezentă la toți indivizii şi care se întâmplă atunci când favorizăm (căutăm, interpretăm, filtrăm) acele informaţii care vin ca o confirmare a opiniilor şi convingerilor noastre deja existente.
Această tendință nu poate fi eliminată, dar poate fi controlată. - Efectul Barnum, numit și efectul Forer, este un fenomen psihologic obișnuit, prin care oamenii acordă evaluări de înaltă precizie descrierilor personalității lor, presupuse a fi adaptate în mod specific pentru ei și care sunt, de fapt, vagi și destul de generale pentru a se aplica unui grup mare de oameni. Acest efect poate oferi o explicație parțială pentru acceptarea pe scară largă a unor credințe și practici paranormale, cum ar fi astrologia, prezicerea, citirea aurei, unele tipuri de teste de personalitate etc.
Ei bine, efectul Barnum, numit și Efectul Forer în psihologie, “este fenomenul care apare atunci când un individ consideră că o descriere generală i se aplică în mod specific (chiar mai mult decât altora), în ciuda faptului că descrierea este de fapt plină de informații care se aplică tuturor, ceva absolut generic. Psihologii, astrologii, magicienii, cititorii în palmă și baloane de cristal fac uz de Efectul Barnum atunci când conving oamenii că descrierea lor este extrem de specială și unică și nu ar putea să se aplice nimănui altcuiva.”
Efectul Barnum are câteva explicații.
Oamenii de știință care au cercetat fenomenul au ajuns la concluzia că, “în primul rând, ne plac flatarea și discursurile care ne valorizează. Apoi, deseori, nu percepem într-o analiză decât ceea ce ne convine sau ne avantajează. Astfel, facem abstracție de elementele care nu ne caracterizează, deși sunt menționate. De asemenea, efectul crește atunci când oamenii cred că au parte de o descriere special făcută pentru ei, când descrierea este mai degrabă una favorabilă decât nefavorabilă, când descrierea nu este specifică și când caracteristicile și trăsăturile menționate sunt des întâlnite în cadrul populației din care au fost selectați subiecții.”
Ce credeți, se folosesc (sau ba) vrăjitoarele, astrologii, diferitele religii, terapeuții, psihologii, coach-ii etc. de acest efect…?
Mă opresc aici, cred că periplul meu prin “meandrele concretului” psihologiei pop și-a atins ținta. Aceea de a vă sugera că e bine să vă consolidați un aparat critic foarte puternic, că trebuie să cercetați orice informație/ teorie, să verificați mai multe surse, să nu “haliți pe nemestecate” orice bazaconie care este emisă de un Guru “cu autoritate” în domeniul său.
Și să fiți și voi un fel de al lui Parizianu’ – personajul din Delirul lui Marin Preda, care repeta – obsesiv – o întrebare: Pe ce te bazezi?
Și – punctual – când aveți de-a face cu psihologi sau terapeuți, solicitați informații despre metodele/ terapiile pe care urmează să le utilizeze cu voi în terapie, dacă sunt sau nu validate științific, care este planul de terapie, câte ședințe estimează că vor fi necesare, care sunt obiectivele etc.
Cu alte cuvinte, întrebați – pe ce te bazezi?
Singura armă împotriva pseudoștiinței este știința/ gândirea critică, scepticismul intelectual.
Nota bene – acest articol nu dezavuează psihologia care este bazată pe dovezi științifice sau psihoterapia care este verificată tot prin dovezi științifice. Acest articol ridică un semn de întrebare la existența psihologiei pop și la fenomenul de promovare agresivă pe toate canalele media – TV, radio, podcast Youtube, platforme sociale, bloguri etc.
All rights reserved chiruart.com