Zece elegii pentru Ciulini. Picto-poem

Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu“ Neamț găzduiește conceptul expozițional “Zece elegii pentru Ciulini. Picto-poem” semnat de Ionela Chiru, artist vizual, în perioada 18-30 noiembrie 2022, în Spațiul Expozițional de la parterul Corpului A. Vernisajul va avea loc vineri, 18 noiembrie, de la ora 17:00, iar prezentarea va fi făcută de poetul Dorin Ploscaru.


În cadrul vernisajului va avea loc și un moment muzical în interpretarea cantautorului Adrian Bezna, invitat special.


Expoziția “Zece elegii pentru Ciulini” propune privitorului o incursiune în două ramuri ale artei care nu s-au exclus niciodată reciproc ci, dimpotrivă , sunt inerente una alteia: pictura și poezia.


Acest concept expozițional de “picto-poem” cuprinde sub umbrela sa 10 lucrări de pictură, precum și 10 elegii care vor însoți picturile.
Ciulinul, ca leitmotiv al întregului demers artistic, reprezintă, desigur, o metaforă. În viziunea artistului, ciulinul îmbracă multiple semnificații – el simbolizează atât reziliența, adaptabilitatea, stoicismul, forța și duritatea în fața vicisitudinilor vieții și vremurilor, cât și delicatețea, frumusețea, inefabilul aceleiași vieți și acelorași vremuri.


Ciulinul este un “paria” al florilor, un proscris, un exilat (sau un autoexilat?) în pustietatea miriștilor și a pajiștilor rar călcate de pas de om.


Deși ostil prin spinii săi, ciulinul poate zămisli, din aceiași spini, flori (aproape) incompatibile cu personalitatea sa.


Cele zece lucrări expuse vor fi, așadar, un omagiu adus acestui simbol, o expresie cromatică și lirică dedicată tuturor celor care se regăsesc în acest alter ego al Ciulinului.


Abstractizată pe pânză, sub tușa de culoare – sau tăinuită în versurile elegiilor, metafora Ciulinului invită atât iubitorul de pictură, cât și iubitorul de poezie la o evadare din cotidian cu „parfum” de sinestezie.

Elegie 1

 …undeva, în alte vremuri

eu am plantat seminţe de umbră

ca să vă fie acum răcoare, a rostit Marele Vraci

apoi a profeţit:

Și veţi sta amândoi într-o margine de beznă

şi se va lumina de ziuă dinspre tine spre ea

şi nu vei mai simţi nevoia să o ţii de mână

pentru că va fi deja în tine şi n-ai mai avea ce să rătăceşti

o dimineaţă blândă ca sângele unui prunc nenăscut

va pulsa în voi

şi vă veţi plimba fără teamă prin catacombele acestui timp ce nu vă aparţine

ultimul meu labirint pentru inima voastră beteag de umană…

Ghiceşte străine! Ghiceşte!

Atât de straniu-frumoasă în afara canoanelor lumii

târăşte după sine o trenă de incongruenţe colorate

poartă la gât drept pandantiv

un fluier de cucută.

otravă cântătoare au numit-o unii

a mai spus Vraciul şi-a plecat apoi

lăsându-l pe străin

să adulmece urma celei ce mirosea a pădure de cedri

 şi- a prerie desţelenită de  goana bizonilor albi

ce cauţi tu străine

e-un urlet mut cioplit în cremene

o nestemată într-un ghem de cobre

au ţipat prelung albatroşii

iar de-o găseşti străine

nu-i ridica părul

nu-i şopti în ceafă

stârneşti lupii

şi noapte încă nu-i

Elegie 1, acuarelă 50/70cm, an 2022

Elegie 2

stai pe loc străinule

a strigat de undeva din hruba sa cu felinare sparte

stai pe loc

m-am oprit calm în timp ce vocea aceea îmi insera sub pielea spatelui

ceva ca un tatuaj bizar cu elemente haotice

un tuş letal care-mi broda pe omoplaţi

un urlet inuman într-o reprezentare abstractă

sau poate o ură stilizată suficient de mult încât să semene a dragoste

stai pe loc străinule

mi-a susurat şerpeşte în ceafă

apoi

a lipit acolo ceva umed rece şi ferm

un sărut poate

sau o ţeavă de pistol

încât

am simţit cum îmi tremurau învolburate sub pleoape

toate apele

şi mi se dizolva încet umbra captivă sub tălpile sale

stai pe loc străinule

stai pe loc

vreau să-ţi spun o poveste despre un om pe care  îl întâlneşti o singură dată-n viaţă

şi te chinui apoi să-i uiţi în fiecare zi

amintirea fragilă ca odiseea unui bujor prin lumina unei zile de primăvară

o poveste

despre cât de alb cade zăpada când eşti singur

şi despre muzica aceea pe care o asculţi uneori

curgând din pereţi din pahare în tine

oprindu-se undeva în ochi

şi murind acolo

 desăvârşit

ca o Stradivarius

Elegie 2, acuarelă 50/70, an 2022

Elegie 3

într-o noapte

ceva fluid şi străin ca o apă

va dansa cu tine printre flori de ciment

iar tu vei şti

că ăsta-i ultimul tău vals

să vii atunci la mine Rătăcitorule

voi fi pentru tine o casă înaltă

cât un om

dărăpănată dar încă verticală

cu multe cuibare de lăstuni pe sub bagdadii

şi un şarpe de perete ticăind sub coastă cuminte

voi fi pentru tine

mirosul unei lumi uitate

sub un acoperiş din tablă în care bate ploaia.

pe la grinzi în buchete uscate

cimbru  *  busuioc  *  mentă  * sunătoare şi  flori de soc

gutui şi mere domneşti prin cotloane.

podea din lut ş-un pat din buruieni adormitoare pentru tine Rătăcitorule

să vii la mine.

ţi-aş spune că

dintre toate poemele lumii

cel mai mult îmi place Ciulinul.

numai el se deschide ca o femeie din care nu mai vrei să ieşi niciodată.

dintre toate poemele lumii

 numai el îţi sângeră mâinile cel mai tare.

când înfloreşte

 spinu’ ăsta e mai tragic decât o baladă rock –

între pământ şi cer poţi să-l numeşti oricum –

Dragoste, spin sau tăcere.

Elegie 3, ulei/ foiță pe pânză 60/100 cm, an 2022

Elegie 4

era noapte Lupoaico

ningea sur din pământ către Lună

nebunia aia prea albă prea sus prea rotundă

ca o licență poetica inserată dinadins într-o elegie scrisă perfect

pentru o clipă te-ai gândit să urli la ea s-arunci cu bolovani în becu’ ăsta prost

prea era totul o clapă de pian şi-o coardă de vioară

și NU era timp de atingeri discrete pupici pe claviculă sau alte pişcoturi

era doar o foame dementă ca o bombă cu ceas şi  certitudinea unui punct fără virgulă

asta ar putea fi o alta decodificare a noţiunii de dragoste

sau dumnezeu sau spune-i cum vrei tu

nu departe

nu după vitrină

nu pe cupolă

ci aici

în noi

cald

real

ca un porumb copt care-ţi frige palmele şi te face să te lingi pe degete

fără nicio cruce-n spate

cu un zâmbet de băiat bun rupt din filmele americane

adulmeci

lupoaico ?

s-apropie cerbii

Elegie 4, ulei/ mătase/ foiță pe pânză 60/100, an 2022

Elegie 5

un august translucid ca o acuarelă

la o margine de apă

suntem două grăunţe de polen fuzionând cu lumina

într-o fericire minusculă

printre ciulini

doar tu

atât de tulburător-aproape

încât se înalţă în mine

un dumnezeu verde şi prelung ca o tulpină de crin

mă străpunge prin creştet

şi urcă apoi până sus în cerul asta deşănţat de limpede

deasupra noastră

un uliu schiaună de sete

cheamă ploaia să ne spele de păcate

dar într-o zi ca asta

păcatele-s albe

şi ploaia nu vine

te privesc îndelung

şi zâmbesc doar pentru mine

ai charisma aceea cu patină aristocrată

pe care o au doar  poeţii incurabili

şi-o frumuseţe tristă

de castel lăsat în paragină

posibil să fii

ultimul lup singuratic din specia ta

atât de al nimănui prietene

atât de al nimănui

încât te-aş face pentru totdeauna

pajiştea mea privată cu ciulini

prin care nu m-aş îndura

să tai poteci niciodată…

Elegie 5, ulei/ foiță pe pânză 100/100 cm, an 2022

Elegie 6

undeva înăuntru
e un vid canicular
miriştile se aprind singure

fumegă înalt până la tine


aş vrea să ştii prietene
că nu-s toate netede aici
iar zilele mele nu-s cristale de cuarţ roz
bine şlefuite
nici lumea asta un aşternut de satin

există suprafeţe zguroase
perfect sterile
asperităţi
printre care

macii

nu cresc niciodată

Elegie 6, ulei/ foiță pe pânză 60/90cm, an 2022

Elegie 7

Toate aceste lumini clare şi dense

încercuindu-te.  Toate aceste toamne care se duc şi vin

în ritmul respiraţiei tale, prieten drag. Spre celebrarea mirajului de a fi liber.

Toate aceste limpezimi. Bucuria de a te fi cunoscut.

Bucuria de a te fi înţeles.  În toată simplitatea ta covârşitor

de complexă.  Şi când te ţin de mână

se lasă pacea în jur pentru o vreme.  Doar atât cât să treacă o muzică prin aer,

ca  o bărcuţă de hârtie  ce sfâşie norii.

Semn că dragostea e aproape.

Ceaţa se lasă. Ceaţa se ridică. Pete de lumină

violet. Ciulini în iarbă sau întâmplări mici

lipsite de  sens. Staţi lângă mine o vreme. Doar atât cât să învăţ cum se tace în neştire.

Doar atât cât să învăţ  respiraţia prin oameni şi în afara lor.

Staţi lângă mine o vreme.

Aduceţi tutun, aduceţi o plută.

Aduceţi o cretă albastră şi desenaţi râuri de la unul la altul.

Cascade grandioase.

Cu fiecare prăbuşire

din ce în ce

mai liber.

Elegie 7, ulei/ foiță pe pânză 60/90 cm, an 2022

Elegie 8

Aici, în casa celor puţin înţeleşi

 mi-e cald şi mi-e bine. În nopţi

nici ale mele,  nici ale lor îi iubesc

fără milă până când, de undeva

de sus, o voce cheamă a ploaie. Şi

măştile se dizolvă, se scurg în pământ.

Pe coridor, din penumbră

o  mie de spectre se desprind –

își fac drum  prin mine. Cât să

nu-mi mai recunosc  uşa bârlogului, cât să mă dilat într-o răspântie ostilă

tuturor paşilor. În centrul ei

un Ciulin  crescut acolo cine ştie cum.

Violet şi perfid în toate netezimile sale.  Înalt cât mine. Fac haltă lângă el, dar nu prea ştiu cum să mi-l apropii. Adie vântul.

Îl simt (dintr-odată)  atingându-mi obrazul.

Ca un bot de mânz. Şi cum stăm aşa, ghimpe lângă ghimpe, stingheri şi salbaticiti, cu soarele băltind în păr şi pe frunze

El – delicat în petale ca o părere,

Eu – deznădăjduit şi venetic

un parfum se ridică deasupra noastră

Ca o înfrângere.

Elegie 8, ulei/ foiță pe pânză 65/95 cm, an 2022

Elegie 9

În aceşti ani goi la marginea cărora

ne regăsim mâhniţi şi  perisabili

ne putem iubi doar în absenţă.

într-o sacră decuplare.

O voce mă strigă Renunţare şi Libertate.

niciun loc unde să-mi pot uita aceste două nume.

Ies din clipă fără regrete. E singurul mod de a boicota implacabilitatea universului. Şi cuantele experimentează

Stupoarea.

Abia acum sunt Renunţare şi Libertate.

Dar nu-mi folosește la nimic.

În această gaură neagră

sunt lipsit de intenţii. 

*

Au fost lucruri şi stări şi sentimente.

Toate au fost şi s-au dus. Sunt atât de liber acum încât nu ştiu ce să fac cu mine.

Au fost iluziile cu polarităţile lor.

Au fost tot atâtea plăceri pe cât de puţine bucurii.

Au fost cauze şi efecte până nu au mai fost deloc.

Am căutat mântuirea în forme

până am găsit-o în absenţa lor.

Am ieșit din mine și am privit ciulinii în perfecţiunea lor verticală şi demnă.

Şi am înţeles că şi ei îşi ieşiseră din minţi.

Şi am fost atât de liber încât nu am mai simţit nevoia de a mai

numi ceva vreodată.

Elegie 9, ulei/ foiță pe pânză 70/100 cm, an 2022

Elegie 10

Iată-l acolo printre cei mulţi, descumpănit şi frumos

cum numai un purtător al acestui nume ar putea fi.

Ciulinule!  l-am strigat de departe, dar el nu m-a auzit.

Şi volumetriile lui baroce sfidau toată producţia de serie.

Din umbră i-am studiat  gesturile moi.  Arcada atinsă în treacăt.

Apoi vocea lui cu inflexiuni distinse tulburând femeile locului.

Maestre, i-am şoptit, o infinitate de variabile în noţiunea de moarte.

Şi totuşi atât de statică în esenţă. Nedorind să completeze nimic

pentru că totul este întreg. Din copaci se preling peste tine frunze roşii.

În alte vremuri ai fi văzut în asta primul semn al scindării. Acum vezi

doar materie în tranziţie. Şi orice descompunere are blândeţea unei îmbrăţişări.

Ce fragil eşti Ciuliule, cât de singur printre atâtea brute de plastic uzat.

Anacronic în toate ale tale. Cu bucle vagi, arabescuri desenate de vânt.

Ne vom iubi într-o zi  ca şi cum dincolo de asta s-ar sfârşi lumea.

Într-o zi voi spune Acesta este Bărbatul întru care am binevoit.

El este singura toamnă cu păsări ce nu pleacă spre sud.

Elegie 10, triptic, ulei pe pânză 70/150 cm, an 2022

Toate drepturile rezervate Ionela Chiru

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *