Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu“ Neamț găzduiește conceptul expozițional “Zece elegii pentru Ciulini. Picto-poem” semnat de Ionela Chiru, artist vizual, în perioada 18-30 noiembrie 2022, în Spațiul Expozițional de la parterul Corpului A. Vernisajul va avea loc vineri, 18 noiembrie, de la ora 17:00, iar prezentarea va fi făcută de poetul Dorin Ploscaru.
În cadrul vernisajului va avea loc și un moment muzical în interpretarea cantautorului Adrian Bezna, invitat special.
Expoziția “Zece elegii pentru Ciulini” propune privitorului o incursiune în două ramuri ale artei care nu s-au exclus niciodată reciproc ci, dimpotrivă , sunt inerente una alteia: pictura și poezia.
Acest concept expozițional de “picto-poem” cuprinde sub umbrela sa 10 lucrări de pictură, precum și 10 elegii care vor însoți picturile.
Ciulinul, ca leitmotiv al întregului demers artistic, reprezintă, desigur, o metaforă. În viziunea artistului, ciulinul îmbracă multiple semnificații – el simbolizează atât reziliența, adaptabilitatea, stoicismul, forța și duritatea în fața vicisitudinilor vieții și vremurilor, cât și delicatețea, frumusețea, inefabilul aceleiași vieți și acelorași vremuri.
Ciulinul este un “paria” al florilor, un proscris, un exilat (sau un autoexilat?) în pustietatea miriștilor și a pajiștilor rar călcate de pas de om.
Deși ostil prin spinii săi, ciulinul poate zămisli, din aceiași spini, flori (aproape) incompatibile cu personalitatea sa.
Cele zece lucrări expuse vor fi, așadar, un omagiu adus acestui simbol, o expresie cromatică și lirică dedicată tuturor celor care se regăsesc în acest alter ego al Ciulinului.
Abstractizată pe pânză, sub tușa de culoare – sau tăinuită în versurile elegiilor, metafora Ciulinului invită atât iubitorul de pictură, cât și iubitorul de poezie la o evadare din cotidian cu „parfum” de sinestezie.
Elegie 1
…undeva, în alte vremuri
eu am plantat seminţe de umbră
ca să vă fie acum răcoare, a rostit Marele Vraci
apoi a profeţit:
Și veţi sta amândoi într-o margine de beznă
şi se va lumina de ziuă dinspre tine spre ea
şi nu vei mai simţi nevoia să o ţii de mână
pentru că va fi deja în tine şi n-ai mai avea ce să rătăceşti
o dimineaţă blândă ca sângele unui prunc nenăscut
va pulsa în voi
şi vă veţi plimba fără teamă prin catacombele acestui timp ce nu vă aparţine
ultimul meu labirint pentru inima voastră beteag de umană…
Ghiceşte străine! Ghiceşte!
Atât de straniu-frumoasă în afara canoanelor lumii
târăşte după sine o trenă de incongruenţe colorate
poartă la gât drept pandantiv
un fluier de cucută.
otravă cântătoare au numit-o unii
a mai spus Vraciul şi-a plecat apoi
lăsându-l pe străin
să adulmece urma celei ce mirosea a pădure de cedri
şi- a prerie desţelenită de goana bizonilor albi
ce cauţi tu străine
e-un urlet mut cioplit în cremene
o nestemată într-un ghem de cobre
au ţipat prelung albatroşii
iar de-o găseşti străine
nu-i ridica părul
nu-i şopti în ceafă
stârneşti lupii
şi noapte încă nu-i
Elegie 2
stai pe loc străinule
a strigat de undeva din hruba sa cu felinare sparte
stai pe loc
m-am oprit calm în timp ce vocea aceea îmi insera sub pielea spatelui
ceva ca un tatuaj bizar cu elemente haotice
un tuş letal care-mi broda pe omoplaţi
un urlet inuman într-o reprezentare abstractă
sau poate o ură stilizată suficient de mult încât să semene a dragoste
stai pe loc străinule
mi-a susurat şerpeşte în ceafă
apoi
a lipit acolo ceva umed rece şi ferm
un sărut poate
sau o ţeavă de pistol
încât
am simţit cum îmi tremurau învolburate sub pleoape
toate apele
şi mi se dizolva încet umbra captivă sub tălpile sale
stai pe loc străinule
stai pe loc
vreau să-ţi spun o poveste despre un om pe care îl întâlneşti o singură dată-n viaţă
şi te chinui apoi să-i uiţi în fiecare zi
amintirea fragilă ca odiseea unui bujor prin lumina unei zile de primăvară
o poveste
despre cât de alb cade zăpada când eşti singur
şi despre muzica aceea pe care o asculţi uneori
curgând din pereţi din pahare în tine
oprindu-se undeva în ochi
şi murind acolo
desăvârşit
ca o Stradivarius
Elegie 3
într-o noapte
ceva fluid şi străin ca o apă
va dansa cu tine printre flori de ciment
iar tu vei şti
că ăsta-i ultimul tău vals
să vii atunci la mine Rătăcitorule
voi fi pentru tine o casă înaltă
cât un om
dărăpănată dar încă verticală
cu multe cuibare de lăstuni pe sub bagdadii
şi un şarpe de perete ticăind sub coastă cuminte
voi fi pentru tine
mirosul unei lumi uitate
sub un acoperiş din tablă în care bate ploaia.
pe la grinzi în buchete uscate
cimbru * busuioc * mentă * sunătoare şi flori de soc
gutui şi mere domneşti prin cotloane.
podea din lut ş-un pat din buruieni adormitoare pentru tine Rătăcitorule
să vii la mine.
ţi-aş spune că
dintre toate poemele lumii
cel mai mult îmi place Ciulinul.
numai el se deschide ca o femeie din care nu mai vrei să ieşi niciodată.
dintre toate poemele lumii
numai el îţi sângeră mâinile cel mai tare.
când înfloreşte
spinu’ ăsta e mai tragic decât o baladă rock –
între pământ şi cer poţi să-l numeşti oricum –
Dragoste, spin sau tăcere.
Elegie 4
era noapte Lupoaico
ningea sur din pământ către Lună
nebunia aia prea albă prea sus prea rotundă
ca o licență poetica inserată dinadins într-o elegie scrisă perfect
pentru o clipă te-ai gândit să urli la ea s-arunci cu bolovani în becu’ ăsta prost
prea era totul o clapă de pian şi-o coardă de vioară
și NU era timp de atingeri discrete pupici pe claviculă sau alte pişcoturi
era doar o foame dementă ca o bombă cu ceas şi certitudinea unui punct fără virgulă
asta ar putea fi o alta decodificare a noţiunii de dragoste
sau dumnezeu sau spune-i cum vrei tu
nu departe
nu după vitrină
nu pe cupolă
ci aici
în noi
cald
real
ca un porumb copt care-ţi frige palmele şi te face să te lingi pe degete
fără nicio cruce-n spate
cu un zâmbet de băiat bun rupt din filmele americane
adulmeci
lupoaico ?
s-apropie cerbii
Elegie 5
un august translucid ca o acuarelă
la o margine de apă
suntem două grăunţe de polen fuzionând cu lumina
într-o fericire minusculă
printre ciulini
doar tu
atât de tulburător-aproape
încât se înalţă în mine
un dumnezeu verde şi prelung ca o tulpină de crin
mă străpunge prin creştet
şi urcă apoi până sus în cerul asta deşănţat de limpede
deasupra noastră
un uliu schiaună de sete
cheamă ploaia să ne spele de păcate
dar într-o zi ca asta
păcatele-s albe
şi ploaia nu vine
te privesc îndelung
şi zâmbesc doar pentru mine
ai charisma aceea cu patină aristocrată
pe care o au doar poeţii incurabili
şi-o frumuseţe tristă
de castel lăsat în paragină
posibil să fii
ultimul lup singuratic din specia ta
atât de al nimănui prietene
atât de al nimănui
încât te-aş face pentru totdeauna
pajiştea mea privată cu ciulini
prin care nu m-aş îndura
să tai poteci niciodată…
Elegie 6
undeva înăuntru
e un vid canicular
miriştile se aprind singure
fumegă înalt până la tine
aş vrea să ştii prietene
că nu-s toate netede aici
iar zilele mele nu-s cristale de cuarţ roz
bine şlefuite
nici lumea asta un aşternut de satin
există suprafeţe zguroase
perfect sterile
asperităţi
printre care
macii
nu cresc niciodată
Elegie 7
Toate aceste lumini clare şi dense
încercuindu-te. Toate aceste toamne care se duc şi vin
în ritmul respiraţiei tale, prieten drag. Spre celebrarea mirajului de a fi liber.
Toate aceste limpezimi. Bucuria de a te fi cunoscut.
Bucuria de a te fi înţeles. În toată simplitatea ta covârşitor
de complexă. Şi când te ţin de mână
se lasă pacea în jur pentru o vreme. Doar atât cât să treacă o muzică prin aer,
ca o bărcuţă de hârtie ce sfâşie norii.
Semn că dragostea e aproape.
Ceaţa se lasă. Ceaţa se ridică. Pete de lumină
violet. Ciulini în iarbă sau întâmplări mici
lipsite de sens. Staţi lângă mine o vreme. Doar atât cât să învăţ cum se tace în neştire.
Doar atât cât să învăţ respiraţia prin oameni şi în afara lor.
Staţi lângă mine o vreme.
Aduceţi tutun, aduceţi o plută.
Aduceţi o cretă albastră şi desenaţi râuri de la unul la altul.
Cascade grandioase.
Cu fiecare prăbuşire
din ce în ce
mai liber.
Elegie 8
Aici, în casa celor puţin înţeleşi
mi-e cald şi mi-e bine. În nopţi
nici ale mele, nici ale lor îi iubesc
fără milă până când, de undeva
de sus, o voce cheamă a ploaie. Şi
măştile se dizolvă, se scurg în pământ.
Pe coridor, din penumbră
o mie de spectre se desprind –
își fac drum prin mine. Cât să
nu-mi mai recunosc uşa bârlogului, cât să mă dilat într-o răspântie ostilă
tuturor paşilor. În centrul ei
un Ciulin crescut acolo cine ştie cum.
Violet şi perfid în toate netezimile sale. Înalt cât mine. Fac haltă lângă el, dar nu prea ştiu cum să mi-l apropii. Adie vântul.
Îl simt (dintr-odată) atingându-mi obrazul.
Ca un bot de mânz. Şi cum stăm aşa, ghimpe lângă ghimpe, stingheri şi salbaticiti, cu soarele băltind în păr şi pe frunze
El – delicat în petale ca o părere,
Eu – deznădăjduit şi venetic
un parfum se ridică deasupra noastră
Ca o înfrângere.
Elegie 9
În aceşti ani goi la marginea cărora
ne regăsim mâhniţi şi perisabili
ne putem iubi doar în absenţă.
într-o sacră decuplare.
O voce mă strigă Renunţare şi Libertate.
niciun loc unde să-mi pot uita aceste două nume.
Ies din clipă fără regrete. E singurul mod de a boicota implacabilitatea universului. Şi cuantele experimentează
Stupoarea.
Abia acum sunt Renunţare şi Libertate.
Dar nu-mi folosește la nimic.
În această gaură neagră
sunt lipsit de intenţii.
*
Au fost lucruri şi stări şi sentimente.
Toate au fost şi s-au dus. Sunt atât de liber acum încât nu ştiu ce să fac cu mine.
Au fost iluziile cu polarităţile lor.
Au fost tot atâtea plăceri pe cât de puţine bucurii.
Au fost cauze şi efecte până nu au mai fost deloc.
Am căutat mântuirea în forme
până am găsit-o în absenţa lor.
Am ieșit din mine și am privit ciulinii în perfecţiunea lor verticală şi demnă.
Şi am înţeles că şi ei îşi ieşiseră din minţi.
Şi am fost atât de liber încât nu am mai simţit nevoia de a mai
numi ceva vreodată.
Elegie 10
Iată-l acolo printre cei mulţi, descumpănit şi frumos
cum numai un purtător al acestui nume ar putea fi.
Ciulinule! l-am strigat de departe, dar el nu m-a auzit.
Şi volumetriile lui baroce sfidau toată producţia de serie.
Din umbră i-am studiat gesturile moi. Arcada atinsă în treacăt.
Apoi vocea lui cu inflexiuni distinse tulburând femeile locului.
Maestre, i-am şoptit, o infinitate de variabile în noţiunea de moarte.
Şi totuşi atât de statică în esenţă. Nedorind să completeze nimic
pentru că totul este întreg. Din copaci se preling peste tine frunze roşii.
În alte vremuri ai fi văzut în asta primul semn al scindării. Acum vezi
doar materie în tranziţie. Şi orice descompunere are blândeţea unei îmbrăţişări.
Ce fragil eşti Ciuliule, cât de singur printre atâtea brute de plastic uzat.
Anacronic în toate ale tale. Cu bucle vagi, arabescuri desenate de vânt.
Ne vom iubi într-o zi ca şi cum dincolo de asta s-ar sfârşi lumea.
Într-o zi voi spune Acesta este Bărbatul întru care am binevoit.
El este singura toamnă cu păsări ce nu pleacă spre sud.
Toate drepturile rezervate Ionela Chiru